Primesc adesea de la colegii din țară întrebări referitoare la diverse aspecte ale profesiei noastre.
{xtypo_info}Una dintre cele mai recente întrebări este legată de normarea activităților din bibliotecă: „Vă rog să-mi spuneți dacă aveți știință de existența unor reglementări, standarde .... la nivel internațional, care să prevadă o durată medie de timp pentru deservirea unui utilizator într-o secție cu acces liber. Știu că generalizările sunt periculoase, dar aș vrea să știu dacă există macar niște timpi maximi și minimi pentru operațiuni cum ar fi tranzacții de referințe simple sau mai complexe, efectuarea împrumutului, completarea unei fișe etc.”
Atașez un răspuns orientativ bazat pe practicile din SUA fără a pretinde că am epuizat subiectul și invit la dialog pe această temă.{/xtypo_info}
Criza economică din ultimii ani a afectat enorm și bibliotecile, de la reduceri drastice de buget și personal, până la completa închidere (temporară sau definitivă) a unora. În acest context, nu poate fi vorba de norme de lucru.
Deviza curentă în bibliotecă cât și în alte sectoare de activitate este „do more with less” ( n.r. împliniți mai multe, cu mai puțin). În general, activitatea de bibliotecă este greu de cuantificat. Ea este dictată de factori greu de evaluat cantitativ. Nu se poate anticipa câți utilizatori vor trece pragul fizic al bibliotecii într-o anumită zi, după cum nu se poate anticipa câte întrebări se vor primi la serviciul de referințe virtuale.
Se fac însă studii de lungă durată pentru a se stabili tendințe și a se determina modele cu caracter repetitiv. Astfel de studii indică faptul ca în medie un bibliotecar de referință petrece cam 12 minute cu un utilizator pentru o tranzacție de referință. Aceasta este însă media. Nu poți expedia un individ cu o întrebare mai amplă din fața pupitrului pe motiv ca nu mai ai timp, că ți-ai epuizat norma și ca lui i-a expirat timpul alocat.
La multe arhive, unde cercetarea este mai amănunțită și deloc repetitivă, se specifică pe sit că în primele 30 de minute asistența este gratuită, după care, costul este de x/15-30 minute. Cercetătorii sunt dornici să plătească astfel de asistență personalizată decât să ia avionul, să-și ia cameră la hotel și să se ducă în persoană la arhiva respectivă.
În cazul studenților doctoranzi, care au nevoie de asistență personalizată, bibliotecarii îi pun pe calea cea bună cu resuresle pe care le pot folosi, după care, studentul își continuă în mod independent cercetarea. Când pe un campus sunt sute de studenți doctoranzi, nu-i poți îndruma îndeaproape pe toți.
Se cunoaște ciclul activității bibliotecilor universitare și școlare, cu perioade cu mai puțină solicitare în timpul verii, când cadrele didactice și studenții sunt în vacanță. Aceasta este o perioadă propice pentru optimizarea sitului web al bibliotecii, pentru corectarea greșelilor sau a linkurilor inactive din catalog (sau chiar pentru migrarea la un nou sistem), pentru digitizare și producerea de conținut digital. În timpul verii bibliotecile universitare operează cu un program redus. Lunile de vârf dintr-o bibliotecă universitară sunt octombrie - dececembrie (în SUA anul universitar începe în ultima saptamană din august sau prima săptămână din septembrie).
În această perioadă de solicitare maximă, bibliotecarii universitari sunt invitați de profesori la cursuri ca să prezinte resursele de informare ale bibliotecii cât și serviciile oferite. Nu se poate anticipa/norma la câte cursuri vor fi invitați bibliotecarii. Ei fac tot posibilul să răspundă tuturor solicitărilor. Ca profesor/beneficiar al serviciilor de bibliotecă, nu pot accepta să mi se spună: „mi-am făcut norma de vizite la curs pe semestrul asta!” Încerc să solicit vizită cât mai din timp, ca să mă asigur că voi fi prinsă în programul bibliotecarului căruia i-am solicitat asistența.
Bibliotecarii universitari fac parte din comitete, comisii, grupuri de lucru intră și inter-instituționale. În funcție de specialitatea lor, ei fac legatura cu facultățile pe care le servesc (liaison librarians), participă la sedințele de catedră ca să fie la curent cu ce se întâmplă și de ce este nevoie în departamentul respectiv.
Și biblioteca publică are ritmul ei: dimineața este asaltată de pensionari și mame care au copii mici; după-amiază, de copiii școlari și adolescenți; la pranz vin persoanele care lucrează în instituțiile din zona bibliotecii, persoane ce vor să se destindă în ora de prânz într-un loc diferit de biroul propriu; seara vin familiile care au copii școlari pentru ca aceștia să-și termine temele pentru a doua zi.
Apoi sunt cursurile pe care le predau bibliotecarii: de la cursuri de inițiere în utilizarea computerului până la cursuri de căutari în baze de date pentru a regăsi informații dintr-un anumit domeniu. Spre deosebire de bibliotecile universitare, unde vara este un ritm mai destins, activitatea bibliotecilor publice este efervescentă vara când copiii sunt în vacanță. Evident că numărul de bibliotecari rămâne același și că ei sunt și mai solicitați în perioadele de vârf. Niciodată ei nu pot spune: „mi-am făcut norma!”
Bibliotecarii scriu granturi pentru a finanța proiecte mici și mari. Nu se poate norma numarul de granturi pe care să le scrie un bibliotecar sau un grup de bibliotecari. Poți scrie 3-4 granturi care nu obțin finanțare și apoi vine unul care este finanțat și trebuie sa te apuci de lucru. Ce faci? Nu-ți mai faci treaba de zi cu zi și te ocupi numai de proiectul finanțat? Dacă este un proiect de mare avergură, șeful de birou și directorul pot decide dislocarea temporară a bibliotecarilor dintr-un serviciu și transferul temporar către echipa care se ocupă de proiect, asigurându-se însă că bunul mers al serviciilor obișnuite nu este afectat de restrucurarea atribuțiilor personalului. Publicul cere servicii de bună calitate și nu trebuie să auda „suntem în urma cu x pentru ca acum lucrăm la y și asta e prioritatea noastră acum”.
În ce privește activitățile tradiționale de bibliotecă, precum catalogarea, știu că în România există obsesia normării. Consider că nici măcar catalogarea nu este o activitata cuantificabilă. Unele documente sunt mai ușor de catalogat decât altele. Nu intru aici în detaliile acestei activități pentru că știm cu toții ce înseamnă să cataloghezi o carte care are déjà CIP pe ea și este publicată la o editură cunoscută spre deosebire de catalogarea unor materiale deosebite, publicate la o editură obscură din cine știe ce colț al lumii. Catalogul partajat ușurează munca bibliotecarului și sunt biblioteci care au numai o jumatate de normă de catalogator pentru că acesta descarcă înregistrările din OCLC și le adaptează la specificul sistemului bibliotecii respective. În RO irosim atâta resursa umană, timp și bani cu catalogarea aceleiași cărți în fiecare bibliotecă. Mi-am mai exprimat nedumerirea legată de faptul ca în RO achizițiile de carte au scăzut dar numarul catalogatorilor a rămas același. Eu aș propune angajarea acestora în producerea de baze de date cu conținut local, în proiecte de digitizare, dirijarea lor catre servicii de referințe etc.
Pentru că vorbim de digitizare, presupun ca se poate norma câte pagini se pot scana pe oră, însă dacă vrem să facem un lucru de calitate, nu trebuie să fim obsedați de acest număr, ci de calitatea produsului final. Câte norme ar trebui dezvoltate legat de scanare? Avem atâtea formate și supoți la materialele ce trebuie scanate. Nu se pot aplica aceleași norme cantitative la scanarea ziarului local din anii ’30 precum la scanarea unui set de fotografii sau a unor harti de dimensiuni mari. După cum nu se poate norma activitatea de creare de metadate pentru aceleași materiale. Bibliotecarii nu sunt roboti!
Pe langă toate acestea, bibliotecarii fac parte din asociații profesionale, unde mulți dintre ei sunt activi în comitete și comisii la nivel național și internațional. Nimeni nu poate norma această activitate pe care bibliotecarii o depun voluntar și fără recompense monetare. De asemenea, unii bibliotecari fac cercetare, scriu și publică în reviste de specialitate. Nu se poate norma nici acest tip de activitate.
Fișa postului este o înșiruire de activităși minime și nu poate fi nicicând atotcuprinzatoare. Ultimul punct din orice fișa a postului conține și un rând la maniera „și alte responsabilități, după caz”. Uneori mai multe prestatii intra în această categorie. Când sunt disponibilizati bibliotecari, indiferent de motiv, sarcinile lor se distribuie și colegii preiau câte o responsabilitate pentru a asigura bunul curs al activității instituției și pentru ca publicul să primească macar ce a primit până în acel moment, daca nu ceva pe deasupra.
În contexul celor expuse mai sus este limpede ca NU se poate norma activitatea de bibliotecă. Ar fi o pierdere de vreme și un efort inutil. Șefii și directorii obsedați de numere ar trebui sa se concentreze pe calitatea serviciilor, pe satisfacția beneficiarului de servicii de bibliotecă și nu pe câte pagini au învârtit bibliotecarii într-o zi. Numărul care ar trebui să-i preocupe cel mai mult este al celor care nu le trec pragul, în cazul Romaniei, 90% din populația ce nu vine la biblioteca publică și 60% din studenții care ajung în anul terminal fără a ști cum i-ar fi putut ajuta bibliotecarul să facă o lucrare de licență originală, nu plagiată de pe internet.
Nu pretind că am epuizat în aceste trei pagini atribuțiile bibiotecarilor. Nici pe departe! Am vrut numai să punctez câteva dintre atribuțiile estențiale ale acestora, mai ales pentru acei directori care vin din alte sisteme și se trezesc în fruntea unei instituții „de cultură”, cum este percepută biblioteca, și nu cunosc detaliile profesiei, dar sunt în cautare de „norme” după care să se ascundă sau cu care să-i terorizeze pe bibliotecari.
Biblioteca nu e fabrica, unde la sfarșitul a opt ore lucratorul a produs un anumit număr de piese, și-a făcut norma și a plecat acasă. „Bibliotecareala”, cum numesc eu disciplina noastră, e altceva. Norma nu trebuie să fie numere și cifre. Norma ar trebui să fie deschiderea spre modernizare, spre a ține pasul cu ce este nou în domeniu, cu alinierea serviciilor de acasa la ce se petrece în țările dezvoltate biblioteconomic, la aducerea de fonduri, la atragerea publicului în bibliotecă, așa cum se petrece în țări dezvoltate, unde numarul celor ce trec pragul bibliotecii este substanțial, iar numarul celor care o folosesc de la distanță fară a-i păși pragul, în continuă creștere. Către aceste cifre trebuie să țintim și nu la norme fără noimă.
Nu trebuie să uitam nicio clipă că biblioteca este o instituție care există cu bani publici pentru public și că nevoile de informare ale acestuia sunt prioritare.
Dr. Hermina G.B. Anghelescu
7 iunie 2013
Am așternut aceste gânduri la Stuttgart, Germania, unde primul lucru pe care l-am vizitat a fost biblioteca publică, deschisă în octombrie 2011.
“The Book Cube. The New City Library în Stuttgart”:
{jcomments on}