Pentru că atunci când se vorbește de Accesul Deschis printre primele temeri ale autorilor este aceea legată de drepturile de autor, am găsit util . Nu uitați că ne apropiem cu pași rapizi de Săptămâna Accesului Deschis - 24-30 octombrie.
De la bun început, AD s-a luptat împotriva ipotezei larg răspândite cum că violează drepturile de autor. Dar aceasta a fost o luptă împotriva aparenței, nu a realității. De fapt, evitarea încălcării acestora nu a fost mai ușor de realizat niciodată față de evitarea acestei false ipoteze și a răului pe care l-a cauzat. {sharethis}
Această ipoteză i-a făcut pe autori să prindă teamă de AD. S-au slăbit inutil câteva politici privind AD, de exemplu, prin crearea unor debușeuri adresate unor editori nemulțumiți. Chiar a constituit și un pretext înșelător pentru legislație deficitară.
Există metode testate pentru editorii AD și pentru depozite pentru a evita problemele legate de drepturile de autor. Aceste metode sunt mai bine cunoscute acum decât acum cinci ani în urmă, dar tot ne luptăm împotriva aceleiași presupuneri false, cu aceeași frică, cu aceleași ezitări, cu aceeași capitulare inutilă și cu aceeași lipsă de onestitate. Acest text este o încercare de a clarifica situația în doisprezece propuneri.
(1) Utilizarea leală (fair use) nu este îndeajuns pentru a autoriza AD. AD gratis depășește utilizarea leală prin distribuirea unui text integral unei audiențe globale. AD Libre depășește utilizarea leală permițând utilizatorilor operei să-i depășească prevederile.
Clarificând utilizarea leală, împingând curba evolutivă a acesteia și extinderea ei sunt toate de dorit. Dar sunt insuficiente pentru AD.
Trebuie remarcat faptul că utilizarea leală nu este îndeajuns pentru a institui tarifarea accesului (TA – toll access – tarifarea accesului).
(2) Domeniul Public (DP) este mai mult decât suficient pentru a autoriza AD. Dar îl autorizează pentru operele din Domeniul Public iar marea majoritate a operelor pentru care dorim să folosim AD sunt sub prevederile drepturilor de autor. Așa că în cele mai multe dintre cazuri, Domeniul Public nu este nici el îndeajuns.
Protejarea DP, prevenirea instituirii drepturilor de autor retroactiv (piratarea DP-ului) și extinderea DP-ului, toate sunt dezirabile dar sunt insuficiente pentru ca AD să funcționeze sub prevederile drepturilor de autor, o categorie care acoperă aproape toate articolele de cercetare noi.
Trebuie notat și faptul că DP-ul nu este suficient pentru a autoriza publicarea cu tarifarea accesului (TA) a operelor care stau sub reglementările drepturilor de autor.
(3) Dacă utilizarea leală și domeniul public nu sunt îndeajuns pentru a autoriza AD-ul pentru operele cu text integral, atunci trebuie obținută permisiunea de la deținătorul drepturilor de autor.
Atenție la punctul unde am ajuns. AD-ul pentru operele cu text integral reglementate de drepturile de autor evită încălcările drepturilor în aceeași manieră în care o face și publicarea cu TA. Pentru operele îndeajuns de vechi, AD-ul și TA-ul se pot baza pe domeniul public. Pentru lucrările mai noi protejate, acestea se bazează pe acordul deținătorului drepturilor.
Aici este primul punct unde ipoteza larg răspândită merge pe un drum greșit. Se presupune că editurile convenționale cu TA dispun de metode facile și naturale pentru a evita infracțiunile și că furnizorii de AD nu au la îndemână decât metode dubioase și întortochiate. De fapt, ambele părți utilizează exact aceleași metode.
Dacă o revistă publică un nou articol fără acordul autorului este vinovată de infracțiune, fie că este AD sau TA. Acordul de publicare este mijlocul prin care autorul, ca și deținător original al drepturilor de autor, acordă permisiunea editorului. Acordul deținătorului drepturilor dă mână liberă editurii să procedeze în siguranță fără vreo frică de a fi trași la răspundere.
Revistele cu AD la fel ca și revistele cu TA stabilesc o relație contractuală cu utilizatorul pentru a se asigura privind permisiunile necesare și pentru a evita astfel infracțiunile. Depozitele cu AD obțin și ele permisiunea de la autori chiar dacă uneori acest lucru însemnă abținerea acesteia înainte de transferul drepturilor către o revistă iar uneori însemnă obținerea ei de la editori după ce aceștia au obținut drepturile de la autori.
(4) Autorii unei noi opere sunt și deținătorii drepturilor de autor până când sau doar dacă nu transferă drepturile de autor altcuiva, cum ar fi o editură. Editurile dețin doar acele drepturi pe care autorii le-au acordat în mod voluntar.
Acesta este cel de-al doilea punct pe baza căruia ipoteza dăunătoare răspândită continuă în eroare. Aceasta presupune faptul că editorii dețin întotdeauna toate drepturile. O a treia eroare în legătură este presupunerea că editorii folosesc de regulă drepturile deținute pentru a se opune AD-ului.
În primă fază, editurile nu dețin niciun drept. Chiar și după ce autorul semnează acordurile de publicare tot poate reține câteva drepturi și transfera altele. Și chiar și după ce editurile achiziționează drepturile de la autori, multe dintre acestea aleg să permită și publicarea în regim de AD. De fapt, cei mai mulți dintre editorii cu TA care au fost cercetați permit AD-ul verde și un număr din ce în ce mai mare de edituri experimentează cu AD-ul de aur (mai multe la punctul 8).
(5) Autorii sunt cei care mai repede decât editurile convenționale ar consimți pentru publicarea în regim de AD. Acest lucru poate să nu fie adevărat pentru romane sau pentru jurnalism, dar este adevărat pentru articolele revistelor științifice. O parte a motivului este aceea că autorii articolelor științifice scriu pentru a avea impact, nu pentru bani iar AD-ul le crește impactul prin lărgirea audienței acestora.
Prin urmare, cele mai bune strategii pentru a obține consimțământul pentru publicarea în regim de AD este (1) drepturile cheie să fie reținute de autori sau (2) să transfere drepturile către edituri cu AD mai degrabă decât cei cu TA sau (3) să obțină permisiunea autorilor „înainte” ca aceștia să transfere drepturile editurilor cu TA. Cea mai slabă strategie este de a transfera drepturile cheie unei corporații care nu permite AD-ul și mai apoi năzuind obținerea permisiunii.
(6) Din motive similare este mult mai ușor să obții acordul deținătorului drepturilor pentru publicarea cu AD pentru literatura care încă nu este publicată decât pentru cea care este deja publicată. Atunci când căutăm să obținem acordul de publicare cu AD pentru literatura viitoare, îl vom cere înainte ca aceștia să transfere orice drept către edituri pentru că autorii vor consimți mai repede decât editurile. Atunci când căutăm acordul pentru publicarea literaturii din trecut, de regulă trebuie să cerem acordul editurilor, nu autorilor.
Când punem punctele 4 și 6 împreună putem observa înțelepciunea politicilor de reținere a drepturilor practicată de AD. Organizațiile finanțatoare precum Wellcome Trust și NIH cer aplicanților să rețină drepturile non-exclusive pentru a autoriza AD-ul pentru articolele viitoare care ar apărea în urma acordării granturilor de cercetare. Facultățile și universitățile precum Harvard și MIT votează pentru a acorda instituțiilor lor dreptul non-exclusiv de a publica viitoarele opere în regim de AD chiar dacă cu o portiță de ieșire din această situație.
Ambele tipuri de politici obțin permisiunea autorilor atunci când aceștia încă mai sunt deținătorii drepturilor. Ambele obțin permisiunea pentru opere viitoare încă nepublicate mai repede decât pentru cele existente.
(7) Reținerea drepturilor merge cel mai bine atunci când autorii nu acționează singuri.
Autorii care acționează singuri pot încerca să rețină drepturile cheie pentru articolele care încă nu au fost publicate, dar nu este întotdeauna ușor sau o fac cu succes. Dacă nu beneficiază de ajutorul finanțatorului sau nu sunt sprijiniți de politicile universității, aceștia, vor fi sprijiniți de adendele pentru autori elaborate de juriști care sunt atașate la acordurile de publicare.
Adenda pentru autor îi ajută pe aceștia să încadreze modificările contractuale dorite într-un limbaj legal precis și cu titlu executoriu. Dar adendele autorilor sunt doar propuneri de modificare a contractului pe care editurile le pot accepta sau nu iar autorii la nivel individual vor avea o putere de negociere diminuată decât o au organizațiile finanțatoare sau universitățile. Editurile resping în mod frecvent adendele autorilor comparativ cu dorința de a publica opera unui autor care are în spate mandate AD la nivel instituțional.
În schimb, toate editurile cercetate permit politici de reținere a drepturilor așa cum este la NIH, chiar dacă plătesc persoane care să facă lobby pentru a se opune acestora și chiar dacă au un drept incontestabil (vezi punctul 12) de a refuza publicarea autorilor finanțați de NIH. Acesta este unul dintre cele mai dure argumente în favoarea mandatelor de reținere a drepturilor în sfera AD la nivel de organizații de finanțare și universități.
(8) Cele mai multe edituri TA (64%) și-au dat acordul deja pentru AD-ul verde gratis. Dar noi dorim AD pentru toate articolele indiferent unde aleg autorii să publice. Și dorim AD indiferent cum doresc editorii să modifice politicile privind accesul în viitor. Acestea sunt motive pentru universități și organizațiile de finanțare pentru a cere reținerea drepturilor sau cel puțin pentru a face din reținerea drepturilor o practică curentă.
Pentru revistele și editorii care oferă permisivități sporite privind AD-ul verde gratis, vezi baza de date SHERPA RoMEO cu pagina statisticilor aferentă.
În plus față de AD-ul verde din ce în ce mai multe edituri experimentează cu AD-ul de aur. În acest moment SHERPA listează 92 de edituri care oferă opțiuni de publicare hibridă ce includ și pe cei mai mari dintre aceștia.
(9) Cele mai multe reviste cu AD (78%) nu oferă AD libre. Acest lucru înseamnă că acestea publică cu toate drepturile rezervate nu acceptă practici dincolo de utilizarea leală. Când am verificat săptămâna trecută (24 iunie, 2011), 1.448 din 6.647 reviste prezente în DOAJ, adică 21,8% foloseau o formă de licențiere CC.
La aceeași dată 747 sau 11,2% aveau SPARC Europe Seal of Approval, care necesită CC-BY.
Depozitele cu AD sunt arareori în poziția de a obține permisiunile necesare pentru AD libre. Așadar, nu putem critica sau să ne plângem atunci când majoritatea depozitelor lor sunt gratis și nu libre. Dar revistele cu AD pot obține cu ușurință permisiunile necesare pentru AD libre. Atunci când nu oferă AD libre, aceste n-au nicio scuză. Aceasta este una din marile oportunități ratate ale mișcării AD în acest moment.
Astăzi majoritatea AD-ului libre este AD-ul de aur. Dar, din nefericire încă nu este cazul ca majoritatea AD-ului de aur să fie AD libre și nici nu este pe aproape acest fapt.
(10) AD-ul nu depinde de reforma drepturilor de autor ca să nu mai vorbim de violarea sau abolirea drepturilor de autor. Totuși, AD-ul beneficiază de reforme corecte și mulți oameni dedicați lucrează la acest lucru.
De exemplu, aici sunt câteva reforme privind drepturile de autor care ar ajuta cauza:
Scurtarea perioadei de acoperire a drepturilor de autor sau cel puțin împiedicarea prelungirii acesteia de fiecare dată când Mickey Mouse este pe cale de a cădea în domeniul public.
Interzicerea extinderii retroactive a drepturilor de autor pentru operele din domeniul public
Permisiunea operelor orfane pentru a fi publicate în regim de AD cu specificația ca acestea să fie retrase dacă deținătorilor drepturilor face plângere
permiterea ocolirii DRM-ului în urmărirea unui regim de utilizare fără încălcarea drepturilor
Recunoașterea faptului că unele opere creative generează venit pentru creatori iar unele nu și că cei din prima categorie sunt lezați de multiplicarea neautorizată în timp ce creatorii din a doua categorie sunt lezați de constrângerile aplicării drepturilor de autor. Acestea fiind spuse, opriți-vă din a mai face din literatura care nu generează venituri o victimă colaterală în războiul împotriva scurgerilor de venit.
Permiteți AD verde cel puțin pentru literatura care nu generează venit ca după o anumită perioadă scursă de la publicare, indiferent de contractul de publicare semnat cu o editură.
Permiteți digitizarea și căutarea indexată fără a fi cerută permisiunea atunci când rezultatul nu este diseminat sau atunci când diseminarea constă din fragmente utilizate leal
Faceți pedepsele pentru copyfraud (fals pretinse cereri privind drepturile de autor) la fel de severe ca și cele pentru încălcarea lor. Acest lucru înseamnă slăbirea nedorită în circulația ideilor cel puțin la fel de serioasă precum creșterea în sens negativ a acestora.
În timp ce AD-ul ar beneficia de oricare dintre aceste reforme, nu are nevoie de niciuna dintre ele. AD este compatibil cu legislația drepturilor de autor în forma în care este în ciuda dezechilibrului în favoarea editurilor. AD-ul nu trebuie să aștepte o reformă a drepturilor de autor și nici nu a făcut-o. De ce? Deoarece consimțământul deținătorilor drepturilor este îndeajuns iar aceștia își dau acordul în număr din ce în ce mai mare.
(11) Ca urmare mișcarea AD nu are nevoie și nu trebuie să sprijine tactici care depind de încălcarea deliberată sau de cunoașterea portițelor în contextul încălcării drepturilor.
Am enumerat motivele într-un blog post din septembrie 2009:
Nu accept ca evoluția AD-ului să se facă prin încălcări deliberate a legislației privind drepturile de autor care ar face mai mult rău. Am trei motive la bază: (1) AD-ul este deja în limitele legii și nu necesită reforma sau violarea legislației drepturilor de autor. (2) activiștii AD nu vor echivala ca putere fondurile pe care industria le poate dedica litigiilor. (3) una dintre cele mai dăunătoare și persistente confuzii privind AD-ul este aceea că violează legislația privind drepturile de autor. Am parcurs o cale lungă educând decidenții politici să evite această confuzie... O campanie pentru a oferi lobiului editorial prima dovadă validă asupra faptului că AD-ul violează drepturile de autor este de nedorit.
Pentru mai multe detalii, vezi Not Napster for science (octombrie 2003).
(12) Editurile au dreptul de a refuza publicarea oricărei opere din orice motiv. Acest lucru este bun și ar trebui să ne bucurăm că este așa. Fără acest drept fundamental, activitatea editorială s-ar transforma într-un braț propagandistic al statului și toată această activitate și-ar pierde credibilitatea.
Totuși, acest drept fundamental nu are nicio legătură cu drepturile de autor. Dacă ar fi trebuit să identificăm bazele sale legale, în Statele Unite ale Americii, putem indica Primul Amendament și libertatea presei sau Al Treisprezecelea Amendament și abolirea sclaviei.
Acesta este contextul corect, nu drepturile de autor care permit editorilor care nu agrează politica NIH să refuze publicarea autorilor pe care această instituție îi finanțează. Dar la fel cum a fost menționat specificat (punctul 6), toate editurile cercetate acceptă politica NIH.
Relevanța acestui drept de protecție fundamental este strategică, nu una ce ține de legalitate. Politicile AD care merg prea departe sau prea repede s-ar putea lovi de astfel de reacții adverse din partea editurilor. De exemplu, un mandat verde *libre* (opus unui mandat verde *gratis* ), pur și simplu ar atrage refuzul editurilor pentru lucrările pe care le circumscrie ceea ce ar leza autorii și nu ar aduce un progres AD-ului. Totuși, atunci când organizații de mari dimensiuni sau mai multe organizații mai mici adoptă politici solide, editurile nu pot decât să se conformeze.
Atunci când editurile sunt în controlul drepturilor cheie, atunci ele pot bloca AD-ul sau îl pot privi ca pe o încălcare. Aceștia pot face lobby pe lângă Congres și pot argumenta că un mandat AD fără consimțământul deținătorului drepturilor este „în contradicție cu drepturile de autor”. Dar atunci când nu dețin drepturile cheie deoarece autorii și le-au reținut, atunci nu mai pot bloca AD-ul sau să-l considere ca o încălcare. Nu pot obiecta că este „în contradicție cu drepturile de autor”. Nu se pot plânge că violează un drept pe care îl posedă, ci doar că violează un drept pe care și l-ar dori să-l aibe.
Dacă se opun unei politici de reținere a drepturilor precum este politica NIH, nu-și pot fundamenta opoziția pe baza legii drepturilor de autor. Dar pot să aleagă să-și bazeze opoziția pe dreptul fundamental de a refuza publicarea oricărei lucrări pentru oricare motiv. Nu au opțiunea facilă de a decide la masa lor de conferințe de a nu fi de acord cu AD-ul. Au doar posibilitatea strictă de a refuza publicarea autorilor finanțați de NIH. Dacă nu-și exercită acest drept fundamental, atunci ar trebui să admită faptul că au ales să nu o facă și ar trebui să nu permită avocaților și lobiștilor, care ar trebui să știe mai bine, să se prefacă că politica aceasta este o violare a drepturilor de autor.