Rezumat al tezei de doctorat   default  Accesibilizarea informaţiei, imperativ al societăţii cunoaşterii: servicii de bibliotecă destinate persoanelor cu deficienţe de vedere (26.25 kB)

În momentul de faţă accesibilizarea reprezintă nu numai o necesitate stringentă a societăţii ci constituie, în acelaşi timp, o posibilitate reală de dezvoltare a lumii în care trăim. Şi spunem acest lucru deoarece, creând un mediu accesibil tuturor, participăm cu toţii la evenimentele cotidiene, ne implicăm în desfăşurarea lor, căutăm soluţii şi le aplicăm în rezolvarea diferitelor probleme care inevitabil apar într-o lume normală. Aşadar este necesar, dar şi posibil să accesibilizăm spaţii, tehnologii, documente, informaţie, având în vedere 5 perspective:

• perspectiva socială: pentru persoanele cu dizabilităţi accesibilizarea constituie o oportunitate fără precedent pentru a participa comod şi deplin la activităţile societăţii. Datorită ei dispare orice inconvenient fizic sau informaţional, şi pentru prima dată în istorie persoanele cu dizabilităţi pot exercita aceleaşi sarcini în condiţii similare persoanelor valide. În felul acesta, se creează noi opţiuni de comunicare, de interacţiune şi lucru, care în alte condiţii ar fi fost deosebit de dificil sau chiar imposibil de realizat.
• aspectul personal: de-a lungul vieţii, fiecare dintre noi ar putea suferi episoade nefericite, momente în care o persoană validă devine persoană cu dizabilităţi şi, chiar dacă adesea aceste momente sunt de scurtă durată, este foarte posibil ca multe persoane, odată cu înaintarea în vârstă, să îşi piardă anumite abilităţi astfel încât să aibă nevoie de produse şi servicii accesibile.
• aspectul tehnic: în zilele noastre noile tehnologii permit crearea de informaţie accesibilă. Numai dacă s-ar respecta câteva cerinţe, ar fi extrem de la îndemână crearea de informaţie accesibilă fără costuri suplimentare.
• aspectul financiar: iniţierea unui proiect de accesibilizare nu are de ce să fie mai costisitoare. Şi chiar dacă aşa ar fi, nu este investiţia iniţială cea care determină viabilitatea sau succesul proiectului, ci relaţia dintre cost şi beneficiu.
• aspectul legal: cu toate că există o clară tendinţă ca toate ţările să dezvolte un cadru legislativ şi norme specifice, actualmente există o mare neconcordanţă între aceste ţări.

Pe de altă parte, dintre aspectele abordate în ultima perioadă, un rol deosebit de important l-a constituit lupta împotriva discriminării, iar una dintre principalele expresii ale discriminării este reprezentată de dificultatea sau imposibilitatea integrării în mediul educaţional, profesional sau chiar în mediul social în general. Acest lucru este provocat de numeroase obstacole, fie de natură fizică, fie de natură informaţională sau comunicaţională. Cu toate că în ultima decadă s-au depus eforturi considerabile în scopul eliminării acestor bariere, rezultatele, deşi pozitive, nu au fost suficiente dată fiind complexitatea şi magnitudinea sarcinii.

Provocarea unui schimb social şi reconfigurarea unei lumi pe care în bună parte am moştenit-o, este o sarcină extrem de dificilă, despre care ne permitem să afirmăm, având ca bază experienţa dobândită, că implică 3 aspecte fundamentale: voinţă a schimbării, tehnologie şi strategie. Îmbunătăţirea accesibilităţii solicită asumarea de revendicări din partea cetăţenilor afectaţi şi recunoaşterea avantajelor acestei îmbunătăţiri pentru toţi (voinţă), analiza în mod adecvat a problemelor, cercetarea şi găsirea de soluţii adecvate (tehnologie) şi planificarea acţiunilor corectoare în concordanţă cu mediul social şi politic (strategie).

Din această perspectivă un plan de accesibilizare reprezintă o strategie care, sprijinită de tehnologia adecvată, permite materializarea acestei voinţe de schimbare şi îmbunătăţire.
Considerăm că lucrarea de faţă reprezintă o treaptă în elaborarea unui plan cu o asemenea expectativă: crearea şi dezvoltarea unui mediu accesibil pentru toţi, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate sau dizabilitate. Ne propunem aşadar, să aprofundăm şi să împărtăşim situaţia accesibilizării informaţiei în România, având în vedere instrumentele şi politicile existente la nivel european. Finalitatea lucrării va consta în definirea câtorva iniţiative sau reforme necesare în avansarea procesului de eliminare a barierelor, în special a acelora care împiedică accesul persoanelor cu dizabilităţi vizuale în mediul cultural/educativ.

Astfel, ne-am propus următoarele obiective:

• analiza critică a cadrului instituţional şi a legislaţiei ce vizează persoanele cu dizabilităţi şi cu precădere persoanele nevăzătoare sau cu dizabilităţi vizuale cu accent pe legislaţia românească;
• prezentarea critică a tehnologiei ce facilitează accesul la informaţie, a formatelor accesibile, precum şi a gradului de utilizare a acestora în România;
• identificarea nevoilor informaţionale ale persoanelor cu dizabilităţi şi definirea câtorva reguli ce ar trebui avute în vedere în comunicarea cu acestea;
• prezentarea câtorva modele de bune practici şi analiza paginilor web şi a serviciilor on-line oferite de câteva biblioteci naţionale ale lumii;
• Prezentarea contextului în care funcţionează bibliotecile publice româneşti, din punctul de vedere al accesibilizării informaţiei pentru persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere, utilizând ca parametri criterii ale unor prestigioase instituţii la nivel internaţional;
• Evidenţierea importanţei contribuţiei bibliotecilor publice româneşti ca instituţii sociale şi culturale având în vedere integrarea în cadrul comunităţii a persoanelor nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere;
• Propunerea unui model al instituţiei bibliotecare bazat pe integrarea culturală şi socială a persoanelor nevăzătoare sau cu deficienţe vizuale;
• Implementarea acestui model în Biblioteca Naţională a României.

Având în vedere aceste obiective, beneficiarii pot fi în primul rând, bibliotecarii din sistemul naţional care au în vedere accesibilizarea propriei biblioteci şi care se vor putea ghida după modelele de bune practici oferite de marile biblioteci ale lumii.
Pe de altă parte, profesorii care lucrează cu elevi sau studenţi nevăzători sau cu deficienţe de vedere, precum şi editorii, pot găsi soluţii de lucru sau de extindere a activităţii în sensul integrării acestei categorii de persoane.

În România, majoritatea persoanelor cu deficienţe vizuale nu a urmat studii universitare şi nici nu se poate spune că deţine o cultură informaţională vastă deoarece serviciile de facilitare a accesului la informaţie pentru toţi nu sunt încă dezvoltate.
Un beneficiar indirect al cercetării ar putea fi chiar societatea românească în ansamblul său, ce va beneficia de ajutorul persoanelor nevăzătoare care vor reuşi cu timpul să îndeplinească aproape aceleaşi activităţi pe care le poate face o persoană validă.
Ne propunem aşadar să oferim o prezentare teoretică a modalităţilor de accesibilizare a informaţiei din biblioteci, precum şi o serie de recomandări metodologice de accesibilizare a acesteia, subliniind modificările pe care trebuie să le realizăm în bibliotecă, atât din punctul de vedere al accesului fizic, cât mai ales din punctul de vedere al accesului la informaţie, astfel încât produsele şi serviciile lor să fie disponibile tuturor.

Lucrarea de faţă este structurată în 3 părţi, fiecare dintre acestea fiind, la rândul lor, împărţite în capitole şi subcapitole.

Partea I, Cadru General,

conţine primele trei capitole ale tezei şi prezintă conceptele de bază, cadrul instituţional şi cadrul legislativ cu care operăm pe tot parcursul lucrării.
Primul capitol: Dizabilitate versus accesibilitate. Delimitări conceptuale prezintă evoluţia, definiţiile şi accepţiunile conceptelor de dizabilitate, deficienţă vizuală, accesibilitate, accesibilitate digitală, design universal, etc.

Cel de al doilea capitol: Şansele unui acces egal la informaţie în condiţiile actualei legislaţii privind accesibilizarea informaţiei, are în vedere prezentarea critică a principalelor legi, norme şi standarde ce vizează accesibilizarea. O atenţie specială este acordată legislaţiei privind protecţia drepturilor de autor şi mai exact excepţiile în favoarea persoanelor cu dizabilităţi, precum şi posibilele soluţii care ar permite garantarea accesului lor la informaţie.

De asemenea un amplu subcapitol este destinat legislaţiei privind protecţia, promovarea şi accesul la informaţie al persoanelor cu dizabilităţi din România. Constatăm astfel că deşi la nivel mondial şi european cadrul legislativ este destul de generos, în ţara noastră în prezent, există o serie de legi care vizează persoanele cu dizabilităţi, însă cea mai mare parte a prevederilor acestora se referă la aspectele sociale, acordarea unor sume de bani sau a altor drepturi de natură materială şi mai puţin accesul la informaţie. Din punctul de vedere al excepţiilor de la legea privind drepturile de autor prevăzute pentru persoanele cu dizabilităţi, considerăm această lege deficitară. Persoanele cu dizabilităţi sunt doar amintite în capitolul al VI-lea, Limitele exercitării dreptului de autor, articolul 33, alineatul 2, punctul e, fără a fi definite, fără a se specifica modalităţile şi condiţiile în care pot fi accesibilizate documente. În plus, trebuie menţionat faptul că această excepţie mai curând limitează decât ajută, ea referindu-se exclusiv la lucrările direct legate de dizabilitatea persoanei solicitante.

Aşadar, cu toate că actualmente există o mai mare sensibilitate socială faţă de dizabilităţi, şi o crescândă disponibilitate a studiilor şi legilor ce vizează acest aspect, considerăm că o cultură propriu-zisă a accesibilităţii nu s-a format încă în rândul profesioniştilor care o promovează, cu atât mai puţin aceasta există în societatea civilă. În acest sens este necesară în primul rând crearea unui cadru legislativ unitar, în conformitate cu cel european, nu legi care să vină în sprijinul persoanei cu dizabilităţi exclusiv prin oferirea anumitor drepturi băneşti, ci care să o responsabilizeze oferindu-i un loc în societate, văzând-o nu ca pe un altul care trebuie compătimit sau eventual protejat, ci ca pe o persoană cu drepturi şi obligaţii, dar mai ales ca pe o persoană responsabilă, capabilă să contribuie la bunul mers al societăţii în care trăieşte şi în care îşi desfăşoară activitatea.

În cel de al treilea capitol este prezentată activitatea celor mai importante organizaţii care îşi desfăşoară activitatea în sprijinul persoanelor nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere la nivel mondial, insistând asupra cadrului instituţional european şi prezentând în final situaţia instituţiilor din ţara noastră. La nivelul ţării noastre este limpede că ceva nu funcţionează. Deşi în cele mai multe dintre cazuri prevederile statutare sunt actuale, în concordanţă chiar cu noile cerinţe ale Comisiei Europene, în practică lucrurile nu stau deloc aşa. Instituţiile sunt mai curând interesate de respectarea anumitor drepturi financiare pe care le au persoanele cu dizabilităţi, decât de integrarea lor în societate şi în continuare de utilizarea lor la bunul mers al societăţii. Deşi cele mai multe dintre organizaţiile destinate nevăzătorilor se implică în diferite proiecte cu finanţare europeană, proiecte ce vizează accesibilizarea informaţiei, educarea nevăzătorilor în sensul utilizării tehnologiilor de acces, etc, această „integrare” durează exact atâta timp cât durează şi finanţarea. Se elaborează rapoarte cu rezultate de invidiat, pagini web şi activităţi de diseminare măreţe, care se pierd încet, dar sigur, odată cu încheierea finanţării.

Partea a doua

cuprinde următoarele trei capitole şi este destinată utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale, nevoilor sau cerinţelor lor informaţionale, precum şi instrumentelor pe care le au la dispoziţie în scopul accesării informaţiei (tehnologii de acces şi formate de documente accesibile).
Astfel, în cel de al patrulea capitol, ne propunem o revizie comprehensivă şi o analiză sistematică a rapoartelor publicate privind tehnologiile de acces şi a abilităţilor dobândite de către persoanele cu dizabilităţi prin folosirea acestora. Se au în vedere definirea şi descrierea diferitelor tehnologii de acces, beneficiile şi obstacolele în manevrarea acestora. Un subcapitol aparte este dedicat modalităţilor de accesibilizare a paginilor web, astfel încât acestea să poată fi recunoscute de către tehnologiile de acces şi cu ajutorul acestora folosite de către utilizatorii cu dizabilităţi. Sunt prezentate de asemenea şi câteva studii vizând gradul de utilizare al tehnologiilor de către persoanele cu dizabilităţi vizuale, precum şi un studiu de identificare a principalelor bariere de accesibilizare web cu care se confruntă aceste persoane.

De-a lungul capitolului se remarcă faptul că tehnologiile de acces nu vin să elimine în totalitate metodele clasice de informare, dar oferă acces mult mai rapid şi mai uşor, căci introducerea tehnologiilor de acces a reprezentat un pas important în stabilirea unor noi strategii, atât la nivelul persoanelor cu diferite deficienţe, beneficiare ale acestor echipamente, cât şi în ceea ce priveşte abordarea noilor orientări educaţionale şi profesionale pe care acestea le urmăresc. Trebuie menţionat faptul că numărul proiectelor şi al aplicaţiilor din domeniul tehnologiilor de acces este din ce în ce mai mare, dar accesul la o parte dintre ele este îngrădit, din diferite considerente. Unele dintre aplicaţii sunt la stadiul de prototip, altele au un preţ exagerat de mare pentru utilizatorii nevăzători. Cert este că aportul noilor tehnologii de acces a fost şi va rămâne important în stabilirea unui nou traseu educaţional şi profesional în viaţa persoanelor cu deficienţe vizuale.

Numărul utilizatorilor de tehnologii de acces nevăzători din ţara noastră este foarte mic (aproximativ 1%), raportat la numărul total de persoane cu deficienţe vizuale.
Considerăm aşadar că este necesară proiectarea şi implementarea politicilor educaţionale care să prezinte persoanelor publice şi private avantajele utilizării TA de către persoanele cu deficienţe de vedere şi să le ofere asistenţă în procesul educaţional şi de formare profesională.
În cel de al cincilea capitol am avut în vedere modalităţile de lectură ale persoanelor cu dizabilităţi vizuale, precum şi tipologia formatelor de documente accesibile disponibile în momentul de faţă, insistând cu precădere asupra avantajelor şi dezavantajelor acestora. Am demonstrat faptul că accesibilitatea informaţiei digitale este o cerinţă socială din ce în ce mai accentuată, fiind impulsionată de creşterea demografică a comunităţilor care pot beneficia de aceasta. Marea varietate a tehnologiilor de acces disponibile în momentul de faţă face posibilă oferirea unui răspuns pozitiv acestei solicitări. Am analizat piaţa editorială a documentelor în formate accesibile, având în vedere cererea şi oferta de astfel de documente. În acest context se evidenţiază familia formatelor XML şi anumite instrumente pentru transformarea lor, special adecvate pentru o publicaţie multicanal. Se evidenţiază de asemenea formatul DTBook, parte integrantă a DAISY ca sistem pivot al procesului de transformare a formatelor. În final am prezentat oferta de publicaţii accesibile din ţara noastră (cărţi şi publicaţii seriale în sistem Braille, audio, electronice şi în format DAISY, dispozitive de lectură ale acestora, precum şi nivelul de consultare.

Cel de al şaselea capitol este destinat utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale şi mai precis nevoilor informaţionale ale acestora. Am demonstrat că, atât în cifre absolute, cât şi în termeni relativi, sunt extrem de numeroase persoanele care ar putea beneficia de pe urma accesibilizării, atât la nivel mondial, cât şi la nivel local. Am arătat că modalităţile de comunicare cu persoanele cu dizabilităţi trebuie să fie cât se poate de normale, evitându-se prejudecăţile şi generalizările întrucât fiecare persoană este unică, fapt ce determină ca şi dizabilităţile lor să fie unice. Obiectivul comunicării cu utilizatorul cu nevoi speciale coincide cu obiectivul comunicării cu utilizatorii comuni şi anume realizarea unei comunicări eficiente care să ducă, în cele din urmă, la satisfacerea nevoilor informaţionale ale utilizatorului. Am prezentat aşadar câteva linii directoare generale ale comportamentului în procesul de comunicare cu utilizatorii cu nevoi de lectură speciale, eliminând falsele prejudecăţi, având în vedere faptul că în final acestea, dar şi naturaleţea şi simţul comun, vor indica cele mai bune practici. Deşi lucrarea vizează cu precădere utilizatorii cu deficienţe de vedere, am trecut în revistă şi celelalte categorii de utilizatori cu deficienţe pentru a ne putea forma o imagine de ansamblu asupra acestora. Am urmărit apoi modul în care persoanele cu dizabilităţi vizuale accesează diferitele tipuri de informaţie (informaţia curentă, informaţia curentă disponibilă pe internet, informaţia educativă şi informaţia profesională, definind în acelaşi timp şi un profil incluziv al utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale. Un număr însemnat de pagini este alocat utilizatorilor din ţara noastră: numărul acestora, modul cum sunt percepuţi sau gradul de acceptare al lor în comunitatea din care fac parte, precum şi profesiile pe care obişnuiesc să le practice persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere din România. În final am realizat un studiu prin care ne-am propus să aflăm care sunt cerinţele informaţionale ale utilizatorilor nevăzători şi cu deficienţe de vedere din ţara noastră, care sunt competenţele lor de utilizare a tehnologiilor de acces şi mai ales care este percepţia acestora asupra bibliotecilor. Informaţiile au fost obţinute prin aplicarea unui chestionar având 21 de întrebări şi vizând următoarele aspecte: gradul de frecventare al bibliotecilor, motivele pentru care nu frecventează biblioteci, precum şi motivele care i-ar determina să o facă, nivelul de utilizare al computerului dotat cu tehnologii de acces, domenii de interes. Chestionarul a fost diseminat pe internet, prin intermediul principalului grup de discuţie destinat persoanelor nevăzătoare şi cu deficienţe de vedere din România, grupul rebele, în două variante: ca document word ataşat e-mail-ului expediat (pentru acele persoane cărora nu le este la îndemână completarea on-line a unui chestionar şi prin intermediul site-ului www.e-sondaje.ro (la legătura http://www.isondaje.ro/sondaj/249973632/) pentru cei obişnuiţi cu sondajele rapide distribuite în internet. Astfel, în urma analizei rezultatelor am ajuns la o serie de concluzii dintre care menţionăm:

• la nivel naţional sunt mai mulţi bărbaţi care utilizează PC şi tehnologiile de acces, iar ca pondere a vârstei media este de 35-40 de ani, adică populaţie care are deprinderi de utilizare a mediului virtual;
• categoria socioprofesională este restrânsă, cei mai mulţi sunt absolvenţi nivel licenţă, angajaţi pe studii medii sau pensionari;
• se remarcă faptul că majoritatea persoanelor cu studii superioare s-a specializat pe domenii precum filologie, limbi străine, adică ştiinţe umaniste în general;
• din punctul de vedere al relaţiei cu biblioteca, din păcate se remarcă faptul că persoanele cu dizabilităţi nu frecventează aceste instituţii care le pot oferi suportul necesar, accesul la resurse şi tehnologii noi, forme de comunicare, formare în sensul dobândirii unor abilităţi, şi de ce nu un ajutor preţios în valorificarea cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le deţin cei care apelează la ele;
• o categorie de structură de informare benefică pentru cei cu dizabilităţi este biblioteca virtuală, adică biblioteci care pun la dispoziţie în mediul virtual documente de tip enciclopedic în format full-text;
• în general, frecventarea bibliotecii este datorată amplasării ei, colecţiilor în formate diversificate şi tehnologiilor cu care este dotată, programul de funcţionare şi instrumentele de comunicare şi promovare a serviciilor nereprezentând un factor de impact;
• internetul reprezintă o opţiune viabilă pentru majoritatea repondenţilor; ei ar putea fi atraşi către bibliotecă prin existenţa unor resurse electronice, pagini web uşor de accesat, servicii de scanare a documentelor, (se constată că documentele tipărite în sistem Braille nu prezintă interes pentru că cei mai mulţi dintre utilizatorii nevăzători din România nu stăpânesc această modalitate de scriere-citire;
• persoanele cu deficienţe de vedere nu percep posibilităţile de a fi integrate în societate cu ajutorul bibliotecilor, pentru că nu au o relaţie constantă cu acestea, le percep greşit ca pe instituţii pasive, reticente faţă de ei şi cerinţele lor informaţionale. De altfel, accesarea internetului preponderent de acasă sau de la locul de muncă vine să confirme cele de mai sus.

Întrucât chestionarul a fost aplicat prin internet, este limpede că toţi repondenţii sunt capabili să utilizeze computerul şi, implicit, tehnologiile de acces, au anumite competenţe, cunosc în marea majoritate noile dezvoltări tehnologice: Aplicaţii office (editare text, calcul tabelar, prezentări, Aplicaţii online (mail, chat, navigare, socializare), Cititoare de ecran comerciale sau open source, etc.

Este limpede faptul că tehnologiile de acces au un rol esenţial pentru utilizatorii cu dizabilităţi vizuale, însă cu toate acestea există câteva probleme care încă nu pot fi rezolvate în totalitate de mijloacele moderne, şi anume Pagini web inaccesibile, elementele grafice în exces, documente criptate, lipsa unor documente tutorial necesare învăţării tehnologiilor.
Cea de a treia parte este destinată în totalitate bibliotecilor şi serviciilor acestora la care pot avea acces şi persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe vizuale.

În cel de al şaptelea capitol: Biblioteca publică şi accesibilitatea, utilizând câteva modele de bune practici, am demonstrat faptul că avantajele societăţii informaţionale sunt evidente, am trecut într-o nouă etapă productivă, putem ajuta la depăşirea barierelor de natură informaţională pe care, până de curând, le întâmpinau utilizatorii cu dizabilităţi. Astfel, se pot exercita dreptul la informare universală, dar şi dreptul de liberă expresie şi putem contribui la dezvoltarea democratică. Am încercat de asemenea să prezentăm câteva exemple de biblioteci sau proiecte ale unor grupuri de lucru care au reuşit să vină în întâmpinarea nevoilor utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale. Am ales proiectele eContentPlus şi Information Now!, din Europa şi respectiv Canada, destinate publicului general şi persoanelor cu dizabilităţi senzoriale în special. Am detaliat reţeaua Euain (The European Accessible Information Network), proiectul ProdInfAccess şi Centrul de Dezvoltare nimas (National Instructional Materials Accessibility Standard Center)în Europa, Franţa şi respectiv Statele Unite ale Americii. Proiectul Etape (Environnement technologique adapté pour l'enseignement aux élèves et étudiants handicapés visuels)şi proiectele ATAM(Access to Academic Materials for print disabled post-secondary students: a partnership of users and service providers). Specifice pentru conţinutul ştiinţific sunt proiectele DTB (Effective practices for description of Science content within digital talking books) şi @Science (Towards an Accessible Science: facilitating access to scientific digital resources for visually impaired students), care se ocupă de formulele matematice, grafice, tabele şi diagrame. Am descris de asemenea şi diferite proiecte relaţionate cu crearea de biblioteci virtuale accesibile, în special pentru persoanele cu deficienţe de vedere: EXLIB(Expansion of European Library Systems for the Visually Disadvantaged), TESTLAB (Testing Systems using Telematics for Library Access for Blind and Visually handicapped readers), REVIEL (Resources for Visually Impaired Users of the Electronic Library), REVEAL (the National Database of Resources în Accessible Formats) şi NOVA(Non-Visual Access to the Digital Library); şi, într-o notă similară, se descriu 3 iniţiative pentru crearea unor mari colecţii de cărţi adaptate disponibile pe internet: Tiflolibros, OFAEL (Ouvrages Francophones Adaptés en Ligne) şi Fonoteca Institutului Cervantes. Două iniţiative ale editorilor sunt Emula, o enciclopedie accesibilă realizată de către Hachette şi CIELO (Scientific Electronic Library Online), care se află în subordinea Fundaţiei de Promovare a Cercetării în Sao Paulo. La un nivel ceva mai aplicat am descris două prototipuri de depozite digitale cu funcţii avansate de transformare a conţinuturilor, iar în final, am analizat două proiecte de cercetare cu aport teoretic asupra lecturii digitale a persoanelor cu dizabilităţi: RICoBA (Rich Content Books for All)şi NSeT (National Center for the Study of Supported eText). În ce priveşte bibliotecile accesibile tuturor, am optat pentru o prezentare a lor în funcţie de zona căreia aparţin: astfel, am descris bibliotecile din zona anglosaxonă ca promotoare ale accesibilităţii informaţiei, bibliotecile din ţările nordice extrem de dotate din punct de vedere tehnic şi documentar, dar care tind să creeze spaţii special destinate persoanelor cu dizabilităţi şi bibliotecile din Spania şi America Latină care propun servicii comune tuturor categoriilor de utilizatori. Indiferent de zona analizată, constatăm că, intervenţia bibliotecarului este semnificativă deoarece el este cel care poate informa autorităţile despre nevoile utilizatorilor săi, fiind în acelaşi timp şi cel care organizează, proiectează, coordonează sau execută activităţile de îmbunătăţire a serviciilor, dar în mod fundamental este cel care are idei când nu există resurse. Aceste idei trebuie să treacă dincolo de zidurile bibliotecii; să depăşească bariere, să stabilească alianţe şi strategii de cooperare cu alte organizaţii, fie ele publice, private, naţionale, locale sau internaţionale.

Considerăm că actualmente bibliotecarii ar trebui să aibă o viziune mai amplă a destinaţiei serviciilor oferite, având convingerea că în felul acesta contribuie la formarea unei societăţi a tuturor. Bibliotecarii au de asemenea datoria să prezinte modele care să demonstreze utilitatea şi influenţa bibliotecilor în comunitate, având ca scop considerarea acestora ca fenomen lafel de natural şi cotidian ca şi educaţia. Credem de asemenea că integrarea persoanelor cu dizabilităţi în bibliotecă şi deci şi în societate, depinde nu numai de gradul dizabilităţii lor, ci mai ales de gradul acestora de motivaţie. Bibliotecile, ca instituţii care prezervă informaţia, ar trebui să aibă în vedere crearea unei oferte de servicii la care să aibă acces şi utilizatorii cu dizabilităţi.
Pornind de la aceste concluzii am încercat, în ultimul capitol al lucrării, să propunem câteva recomandări de dezvoltare a bibliotecilor publice româneşti astfel încât să îşi poată face disponibile produsele şi serviciile tuturor utilizatorilor comunităţii în care acţionează. Având în vedere serviciile pe care bibliotecile româneşti le fac disponibile în prezent utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale, precum şi nevoile informaţionale ale acestora şi gradul de utilizare al tehnologiilor de acces în România, modelul pe care îl propunem va fi construit pe două direcţii:

• una ce va viza bibliotecile şcolare ca instituţii cheie în formarea, de la vârste fragede, a deprinderilor şi a abilităţilor de utilizare a noilor tehnologii şi formate (inclusiv tehnologiile de acces şi formatele accesibile), făcând astfel posibilă integrarea elevilor cu dizabilităţi în şcolile de masă.
• cea de a doua direcţie este una ce ar putea fi implementată în toate bibliotecile sistemului naţional, inclusiv în Biblioteca Naţională a României, aceasta vizând integrarea persoanelor nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere în mediul cultural şi profesional, precum şi participarea acestora la activităţile de zi cu zi ale comunităţii din care fac parte.
• Am pornit aşadar de la o reflecţie cu privire la problema dizabilităţii prin care am arătat că de multe ori, o dizabilitate este percepută ca fiind o problemă proprie a unei persoane, fără a se avea în vedere faptul că ar putea fi vorba despre un întreg sistem de restricţii sociale; am analizat apoi rolul social al bibliotecilor publice şi am formulat astfel ipotezele de la care am pornit în construcţia modelului şi anume:
• eficienţă, nu deficienţă – în sensul că în momentul de faţă există toate premisele ca o persoană cu dizabilităţi să poată participa comod la activităţile societăţii. Tot ce trebuie făcut este identificarea abilităţilor, competenţelor respectivei persoane, astfel încât ea sa fie utilă comunităţii din care face parte;
• dizabilitatea este o construcţie socială – oportunităţile sau barierele pe care le întâmpină o persoană cu dizabilităţi sunt în funcţie de facilităţile sau limitările cu care aceasta se confruntă în comunitate. Astfel dacă indivizii din comunitate vor percepe persoana cu dizabilităţi ca fiind asemenea lor, atunci toate activităţile/serviciile/produsele vor fi proiectate în aşa manieră încât să fie accesibile tuturor.

Analizând oferta serviciilor de bibliotecă la care au acces în momentul de faţă utilizatorii cu dizabilităţi vizuale, am ajuns la concluzia că în ţara noastră, puţine au fost instituţiile care şi-au pus problema accesibilizării informaţiei pentru persoanele cu deficienţe de vedere aducând ca argument costul extrem de ridicat al dotărilor speciale pe care pentru moment instituţiile de cultură din ţara noastră nu şi le pot permite.
În România accesul la manuale, la cărţile de specialitate sau la publicaţiile din bibliografia şcolară este foarte limitat. Bibliografia obligatorie în formate accesibile corespunzătoare curriculei este extrem de puţin acoperită de bibliotecile şcolare şi de cele publice.
În ce priveşte accesul la informaţia din biblioteci, la nivel naţional există câteva încercări discrete ale unor instituţii care deşi deţin tehnologia de acces necesară persoanelor cu nevoi de lectură speciale, nu pun la dispoziţie colecţii semnificative de documente şi nici nu reuşesc să atragă această categorie de utilizatori.
Producerea de manuale mai accesibile, de materiale suplimentare care să vină în sprijinul studiului curent, va conduce la creşterea calităţii procesului de instruire al elevilor cu deficienţe de vedere, având ca rezultat final şanse mai mari de angajare în muncă şi costuri sociale mai scăzute.

Astfel, pornind de la cele de mai sus, am propus un model al unei biblioteci integratoare pe care am definit-o ca fiind acea bibliotecă ce reuşeşte să substituie modelul tradiţional al bibliotecilor speciale prin includerea resurselor pe care le posedă şi a potenţialului acestora în servicii de bibliotecă comune tuturor tipurilor de utilizatori. În sprijinul transformării bibliotecilor în instituţii integratoare vine faptul că biblioteca de astăzi acoperă realităţi diferite, evoluând între viziunea veche (cartea ca suport unic şi lectura ca activitate exclusivă de studiu) şi viziunea modernă (totul este digital, accesul la conţinut se face la distanţă). Bibliotecile contemporane au funcţii sociale şi educative, oferă produse şi servicii complexe, se adresează unui public eterogen care îşi doreşte informaţie clară, concisă, bine structurată, într-un timp scurt. În continuare am formulat câteva postulate ale bibliotecii integratoare şi am definit câteva obiective, dintre care amintim:

• să ofere utilizatorilor cu dizabilităţi acces la aceleaşi lucrări pe care le oferă şi utilizatorilor valizi, adaptate nevoilor lor de lectură;
• să contribuie la creşterea interesului pentru lectură în rândul utilizatorilor cu dizabilităţi;
• să dezvolte programe de formare/actualizare a cunoştinţelor utilizatorilor în scopul utilizării tehnologiilor de acces şi a formatelor de documente accesibile;
• să creeze/implementeze proiecte speciale, activităţi la care să participe deopotrivă utilizatori valizi şi cu dizabilităţi.

Au fost definite şi dezvoltate de asemenea câteva elemente de care trebuie să se ţină seama în transformarea bibliotecii intr-o instituţie integratoare şi anume: clădire şi instalaţii, constituirea şi dezvoltarea unei colecţii, accesul la informaţie, servicii/activităţi ce pot fi dezvoltate. În final s-a propus un plan de dezvoltare ce va fi implementat în scopul accesibilizării Bibliotecii Naţionale a României.

Dacă reuşim să abandonăm ideea tradiţională conform căreia pentru a exista, o bibliotecă trebuie să deţină în mod necesar cărţi, ne vom da seama imediat de faptul că este mai uşor decât ne imaginam să putem transforma bibliotecile din sistemul naţional în aşa-numitele biblioteci pentru toţi. Am arătat că pot exista cărţi utile persoanelor cu dizabilităţi vizuale fără a fi necesar să sacrificăm spaţii mari. Se poate crea o reţea de împrumut interbibliotecar care să apropie serviciile şi fondurile diferitelor biblioteci între ele şi astfel să le pună la dispoziţia utilizatorilor. Se poate oferi în acelaşi timp informaţie despre cum şi unde sunt localizate aceste documente. Se pot face acestea şi multe alte lucruri.

Poate că nu se va reuşi din start ca bibliotecile publice să se transforme în biblioteci pentru toţi. Dar cu siguranţă se va reuşi dezvoltarea unor servicii la care să aibă acces tot mai multe categorii de utilizatori, să devină mai cotidiene, mai sociale, ajutând în final biblioteca să îşi îndeplinească obligaţia de a ne deservi pe toţi. În acelaşi timp obiectivul nostru ca bibliotecari ar trebui să fie acela de a îmbunătăţi serviciile pe care le oferim şi, în special, să integrăm persoanele cu deficienţe vizuale în bibliotecă, să facem ca aceste persoane să participe la activităţile culturale organizate în bibliotecile noastre (să asiste la dezbateri, la conferinţe, la serile de lectură, etc), să poată vorbi despre aceleaşi cărţi în acelaşi timp, să se poată conecta la internet, accesând aceleaşi site-uri şi aceleaşi reţele de socializare ca şi colegii lor, la acelaşi calculator, în aceeaşi sală, în aceeaşi bibliotecă, în aceeaşi societate.