Dragi colegi, urmează o perioadă foarte interesantă pentru breasla noastră acum că a fost publicată noua .
Directiva (textul din 2013) menționează faptul că ne aflăm într-o perioadă evolutivă către o societate a informației și a cunoașterii în care producerea de conținut digital are un rol foarte important din punct de vedere economic. La momentul publicării primei versiuni (decembrie 2003), Comisia Europeană insista pe un set minim de reguli la nivel de state membre care să fie armonizate. Mai spunea CE că este nevoie de un cadru general funcțional care să asigure reutilizarea informațiilor din sectorul public la nivelul Uniunii Europene.
„Instituțiile din sectorul public colectează, produc, reproduc și diseminează documente pentru a-și împlini funcțiile publice. Utilizarea acestor documente în alte scopuri înseamnă a reutiliza.” (vezi terminologia anexată pentru termenii implicați)
Acestă Directivă stabilește un set minim de reguli care guvernează reutilizarea.
Un aspect foarte important este faptul că Directiva nu impune nicio obligație pentru a permite reutilizarea documentelor iar decizia de a oferi posibilitatea de reutilizare rămâne la instituțiile publice sau la nivel de State Membre.
„Această Directivă trebuie să fie aplicată documentelor care sunt făcute accesibile pentru a fi reutilizate atunci când instituțiile publice licențiază, comercializează, diseminează, fac schimb sau oferă informații”. Bineînțeles se vor respecta toate prevederile protecției datelor personale (). Directiva respectă Convenția de la Berna și Acordul TRIPS.
{xtypo_alert}Atenție!{/xtypo_alert} Acestă Directivă nu aduce atingere în niciun fel prevederilor Directivei privind drepturile de autor din 2001 (:L:2001:167:0010:0019:EN:PDF). Dorește doar să indice condițiile în care instituțiile publice pot să-și exercite drepturile de proprietate intelectuală în piața internă a informațiilor atunci când permit reutilizarea documentelor.
În acest caz, trebuie precizat faptul că noțiunea de document, în contextul acestei Directive, nu include și softwareul.
Directiva la momentul emiterii (2003) nu se aplica următoarelor categorii de documente :
- emise de părți terțe care dețin drepturi;
- documente cu regim special (securitate națională, confidențialitate ca efect al relațiilor comerciale);
- deținute de serviciile de difuzare naționale cu toate subsidiarele;
- deținute de stabilimentele de cercetare și educație cum sunt: școli, universități, arhive, biblioteci, instituții de cercetare, organizații de transfer tehnologic;
- deținute de stabilimente de cultură: muzee, biblioteci, arhive, ansambluri orchestrale, ansambluri de operă, ansambluri de balet și teatre.
În noul text al directivei (26 iunie a.c.), au fost scoase de sub interdicția aplicării următoarele:
- bibliotecile universitare (Art. 1, al. 2, lit. c),
- arhivele și bibliotecile (Art. 1, al. 2, lit. c),
- muzee (Art. 1, al. 2, lit. f).
Noțiunea de document acoperă „orice reprezentare a unor acte, fapte sau informații – și orice compilație a acestora – indiferent de medium (scris sau hârtie ori stocat în format electronic sau ca înregistrare sonoră, vizuală sau audio-vizuală), deținute de instituții publice”.
În ceea ce privește timpul în care o instituție publică poate pune la dispoziție spre reutilizare un document este precizată „o perioadă care să permită exploatarea întregului potențial economic”. Directiva invită la evitarea digitizării documentelor deja existente pe suport tradițional. Pur și simplu acestea ar trebui oferite din start în format electronic.
În cazul în care se percepe taxare, regimul și cuantumul lor să nu depășească costurile de producere plus recuperarea investiției („costuri marginale care să nu depășească reproducerea și diseminarea”).
Deci, pe scurt, se va taxa doar până la limita pe care reproducerea, punerea la dispoziție și difuzarea o impun. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și acum supriza și portița oferită instituțiilor de memorie: „venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor în perioada contabilă corespunzătoare nu depășește costul colectării, producției, reproducerii, diseminării, prezervării și obținerii autorizației de a utiliza opere protejate prin drepturi, la care se adaugă un profit rezonabil. Taxele se calculează în conformitate cu principiile contabile aplicabile organismelor din sectorul public în cauză”.
În spiritul regulilor competitivității trebuie evitate acordurile exclusive pentru reutilizare între instituțiile publice și între instituțiile publice și partenerii privați. În acest context trebuie menționat faptul că drepturile de proprietate intelectuală ale terților nu sunt afectate de această directivă.
{xtypo_alert}Atenție!{/xtypo_alert} Reutilizarea va fi deschisă tuturor chiar dacă o parte deja folosește documentele în produse cu valoare adăugată. Deci, se va evit pe cât posibil limitarea accesului pe motiv că sunt folosite comercial. Și mai este un punct care trebuie menționat în același context. În cazul în care instituțiile apelează la licențierea conținuturilor, aceste licențe să fie standarde (pot fi seria de licențe Creative Commons, de exemplu), iar acestea să nu împiedice competitivitatea.
Ce s-a întâmplat pe 26 iunie este că Directiva a fost modificată iar modificările ne interesează în mod direct pentru că afectează sectoarele de memorie culturală. Cum? Să vedem.
Mai întâi de toate intră în scenă preferatul publicului: datele. Și acesta nu este tocmai un joc de cuvinte pentru că există din ce în ce mai mulți cetățeni interesați de aspectele funcționale ale administrației. Pe bună dreptate. Sunt plătitorii taxelor. În același punct 4 al motivației care deschide textul de modificare sunt puse alături trei principii care se hrănesc și cresc reciproc: datele – transparența – responsabilitatea.
Da, motivul principal pentru care a fost necesară modificarea directivei sunt DATELE:
{xtypo_quote}[...]Progresul tehnologic rapid permite crearea de noi servicii și aplicații pe baza utilizării, cumulării sau combinării datelor. Normele adoptate în 2003 nu mai țin pasul cu aceste schimbări rapide și, prin urmare, există riscul pierderii oportunităților economice și sociale oferite de reutilizarea datelor publice.{/xtypo_quote}
Este momentul să vedem cum sunt cuprinse instituțiile de memorie.
Articolul 3 este formulat să permită ca documentele asupra cărora bibliotecile publice și universitare, muzeele și arhivele dețin drepturile să poată fi reutilizate în scopuri comerciale sau nu. Un punct important aici este acela că în cazul în care instituția nu deține drepturile asupra documentelor (și aici ne referim la instituțiile de memorie), nu trebuie date detalii privind persoana deținătoare așa cum este cazul celorlalte tipuri de instituții. Pe scurt, după 20 de zile de la solicitare, dacă nu se poate soluționa pozitiv cererea, în notificare nu este obligatorie indicarea deținătorilor drepturilor. Este logic, gândiți-vă la cazul operelor orfane. De unde să-i iei?!
{xtypo_alert}Atenție!{/xtypo_alert} În cazul în care solicitantul dorește contestarea deciziei, trebuie să-i fie oferite și căile de atac (posibil un organism imparțial).
Vă spuneam că modificarea Directivei este de fapt despre date. Ei bine, modificarea articolului 5, care se referă la formatele sub care să fie puse la dispoziția solicitantului informațiile. Și se adaugă următoarele: {xtypo_quote}iar acolo unde este posibil și potrivit, într-un format deschis și citibil de către mașină împreună cu metadatele aferente{/xtypo_quote}. Și acum se pune tușa definitivă: {xtypo_quote}Metadatele și formatul ar trebui să fie conforme pe cât se poate cu standardele deschise acceptate.{/xtypo_quote} Trebuie menționat faptul că aceste precizări nu au caracter de obligativitate dacă ar presupune un efort prea mare de adaptare instituțională.
În ceea ce privește organizarea aspectelor practice, merită citat pe de-a-ntregul cu sublinieri pe text: {xtypo_quote}statele membre adoptă măsuri practice care să faciliteze căutarea documentelor disponibile pentru reutilizare, cum ar fi listele de resurse ale principalelor documente, împreună cu metadatele relevante, accesibile, în cazurile în care acest lucru este posibil și oportun, online și în formate citibile de mașină, și siteuri portal cu legături spre listele de resurse. În cazurile în care acest lucru este posibil, statele membre vor mijloci căutarea în mai multe limbi a documentelor.{/xtypo_quote}
Iată că am ajuns și la problema contractelor cu termeni de exclusivitate. Vechiul text spune că acestea dacă sunt necesare nu vor depăși o perioadă de trei ani, dar în cazul în care este vorba despre digitizare, această prevedere nu se aplică. Deci, liber la contracte privind digitizarea în regim de parteneriat public-privat cu termeni de exclusivitate (adică exploatare a resurselor generate în devălmășie). Parcă-mi sună ceva cunoscut de pe undeva, mai ales că noul text spune că în cazul digitizării contractele cu termeni de exclusivitate nu pot fi decât pe o perioadă de 10 ani cu revizuire în al 11-lea și apoi din 7 în 7. Totuși, în aceste cazuri se indică o transparentizare completă iar instituțiile de memorie partenere în astfel de contracte, să se asigure că vor avea acces la o copie proprie la finalul perioadei și că aceasta va putea intra într-un regim de reutilizare.
Se mai precizează în final că o evaluare a implementării acestei Directive modificate se va face înainte de 18 iulie 2018 fiind însoțită la acel moment cu recomandări de revizuire.
Terminologie
„organism din sectorul public”
înseamnă statul, autoritățile regionale sau locale, organismele de drept public și asociațiile formate din una sau mai multe astfel de autorități sau din unul sau mai multe astfel de organisme de drept public;
„organism de drept public” înseamnă orice organism:
(a) constituit în scopul explicit de a răspunde nevoilor de interes general și care nu are caracter industrial sau comercial și
(b) cu personalitate juridică și
(c) finanțat în proporție majoritară de stat sau de autoritățile locale sau regionale, sau de alte organisme de drept public; a cărui gestionare este supravegheată de organismele în cauză; care are un consiliu administrativ, de conducere sau de supraveghere, jumătate din membrii căruia sunt numiți de stat, autorități locale sau regionale sau alte organisme de drept public;
„document” înseamnă:
(a) orice conținut, indiferent de mediul de stocare (scris pe hârtie sau stocat în formă electronică sau sub formă de înregistrare audio, video sau audiovizuală);
(b) orice parte a unui astfel de conținut;
„reutilizare” înseamnă utilizarea de către persoane fizice sau juridice a documentelor deținute de organismele din sectorul public în scopuri comerciale sau necomerciale, diferite de scopul inițial din cadrul sarcinii publice pentru care au fost elaborate. Schimbul de documente dintre organismele din sectorul public în scopul unic de a-și îndeplini sarcinile publice nu constituie reutilizare;
„date personale” înseamnă datele definite la articolul 2 litera (a) din Directiva 95/46/CE.
„format prelucrabil automat” înseamnă un format de fișier structurat astfel încât să permită aplicațiilor software să identifice, să recunoască și să extragă cu ușurință date specifice, inclusiv declarații individuale de fapt, și structura internă a acestora;
„format deschis” înseamnă un format de fișier care este independent de platformele utilizate și care se află la dispoziția publicului fără nicio restricție de natură să împiedice reutilizarea documentelor în cauză;
„standard formal deschis” înseamnă un standard care a fost stabilit în scris și care conține specificații privind cerințele cu privire la modalitatea de asigurare a interoperabilității software-ului;
„universitate” înseamnă orice organism din sectorul public care organizează studii superioare postliceale la a căror absolvire se acordă diplome universitare.