Sunt multe, nespus de multe gânduri care năvălesc deodat' atunci când numele lui Caragiale iese din grosul cotidian al cauzelor celor mai bune scrieri ale sale și ajunge drept în ochi prin cifre rotunde. Da, cifrele rotunde cer ceva, nu-i așa? Simțim nevoia să ne reamintim, simțim nevoia să reluăm un dialog. Privind la domnul Caragiale, acest viu din fiecare articulație românească, nu poți să nu reflectezi și din colțul propriei poziții... câți dintre voi nu merg pe stradă, privesc la un post de televiziune sau se află într-un context social anume și inconștient identifică un Trahanache, un Farfuridi, iar din ce în ce mai des armate de Dandanachi!? {sharethis}
Cât ne privește pe noi, breasla noastră cum s-ar zice, care este admirabilă, e sublimă, dar... cred că e o zi a sărbătorii dar și a unei penitențe interioare. Să ne bucurăm că avem pe Caragiale, că radiografiile abundă în scrierile sale în contexul operei sale îngemănată cu a multor altora din epocă, dar în noi să luăm un sac de cenușă. Să tăiem cele mai urâte lucruri pe care știm că le avem în noi și râzând cu aspirația mai binelui să turnăm sarea și cenușa.