Am participat la Universitatea din Alba Iulia, la Conferința organizată în cadrul Proiectului Cartea româneasca veche în Imperiul Habsburgic (1691-1830). Recuperarea unei identitati culturale. Lucrarile s-au desfășurat în așa-numitul Palat Apor. Deschiderea conferinței a fost oficiată de dna. Prof. univ. dr. Eva Mârza, coordonatoarea proiectului și de Rectorul Univ. Alba Iulia. Așa cum a a devenit deja o obișnuiță, au urmat mai multe lansări de carte:
- una despre iluministul sibian Vasile Aaron – autori Ioan-Nicolae Popa și Liliana Popa;
- alta editată de Laura Stanciu și Cosmin Popa-Gorjanu: Tranylvania in the Eighteenth Century. Aspects of regional identity (pe care am adus-o la Iași, și am dat-o la BCU „Mihai Eminescu” – împreună cu volumele pe 2013 ale revistei APULUM, Seria Historia & Patrimonium și Arheologica et Antropologica – pe care colegii de la Muzeul Unirii din Alba Iulia m-au rugat să le iau cu mine și să le duc);
- Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărților românești – coordonat de dna. prof. univ. dr. Eva Mârza și ajuns la a doua ediție;
- Fațete iluministe: Scoala Ardeleană – a prof. Ioan Chindriș și Niculina Iacob, lansată în lipsa autorilor.
- Revista TRANSILVANIA, nr. 5-6, 7 și 8 pe 2013 (în nr. 5-6 și 7 s-au publicat și lucrările de anul trecut ale Conferinței).
A urmat apoi conferința propriu-zisă, în două secțiuni:
Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691-1830) – pe care am moderat-o eu în cea de a doua zi, și
Secolele XVI-XVII în lumea cărții și tiparului european – care trebuia moderată de dna Elena Tirziman, care, însa, nu a reusit să ajungă.
Programul și rezumatele lucrărilor pot fi văzute in atașament.
default Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691-1830) - program (1.07 MB)
În ce mă priveste - Dr. Elena Chiaburu, am vorbit despre Relațiile dreptului bisericesc cu istoria cărții românești vechi – cenzura, o temă care face parte dintr-o preocupare mai amplă a mea și este o continuare a celei pe care am susținut-o anul trecut tot la Alba Iulia. Anul trecut am exemplificat cazul cărților furate și găsite în diverse împrejurări, iar anul acesta m-am referit la unul dintre aspectele cenzurii medievale: condamnarea publică a cărților.
Cartea fiind un produs al Bisericii, înțelegerea corectă a istoriei sale presupune raportarea la contextul cultural-istoric adecvat, or evoluția cărții vechi a fost prestabilită de Sinoadele Bisericii primare ce au fixat regulile canonice care i-au determinat dezvoltarea și locul în societate. Numai că, urmare a jumătății de secol de ateism agresiv de după cel de-al doilea război mondial, subiectul este dominat de clișee istoriografice privitoare doar la fațeta politică, ignorându-se aspectul esențial ca pâna la începutul secolului al XIX-lea, în Țările Române cultura a fost dominată de teologie. Apoi, trebuie ținut seama de faptul ca evoluția Bisericii de Răsarit a fost diferită de a celei de Apus. Din aceste motive, instrumentele istoriografiei occidentale nu se pot aplica tale quale în istoria cărții românești, așa cum în mod eronat se întâmpla în ultima vreme. Pe masură ce Biserica primară s-a dezvoltat, au aparut și primele erezii și s-a ivit nevoia controlului purității dogmelor. Carțile admise au fost stabilite prin Canoanele 59 și 60 al Sinodului local din Laodiceea, în vreme ce Canonul 60 apostolic interzice raspândirea unor scrieri apocrife, canonul 2 al Sinodul VI trulan sau quinisext (din anii 691 - 692) stabilește condamnarea publică a carților în care s-au strecurat idei neadevărate, iar canonul 63 al aceluiași Sinod prevedea arderea lor. Ulterior, prin Canonul 9 al Sinodului VII ecumenic de la Niceea (787), s-a revenit asupra arderii carților considerate eretice și s-a hotarât ca ele să fie depuse la Patriarhia din Constantinopol. În acest fel, erau scoase din circulație fără a mai fi distruse, rationamentul fiind acela că pentru a putea combate o idee, trebuie să o cunoști. Traiectoria cărții vechi a fost determinată și de alte canoane și legi romano-bizantine din primul mileniu de existență al Bisericii, care trebuie cunoscute deoarece au influențat producția, producatorii, circulația și, implicit, pe cititori. Firește, aceste reglementări au fost cunoscute și aplicate în spatiul românesc. Comparativ cu spatiul catolic, în Țările Române practica interzicerii publice a cărților a avut câteva particularități. În primul rînd, nu a existat o listă tipărită și actualizată periodic, similară celei elaborate de Biserica catolică. În spațiul românesc medieval sunt cunoscute câteva liste de cărți interzise de Biserică, dar sub forma manuscrisă, fiind incluse în diverse miscellanee religioase, istorice și de cronici. Spre deosebire de Index-ul catolic, care în 1948 a ajuns sa cuprindă câteva mii de titluri cenzurate din varii motive: erezie, imoralitate, incorectitudine politică, știința și filozofie neconformă cu dogma catolică etc., listele românești conțin cu precădere lucrări apocrife și din categoria literaturii populare: legende hagiografice, apocalipse, astrologie, previziuni, zodiace, medicină, calendare.
Interesant este și faptul că Biserica românească nu a permis tipărirea acestei categorii de cărți (în Bibliografia româneasca veche nu stiu dacă sunt mai mult trei – patru Gromovnice, două Trepetnice și o Alexandrie), dar a îngăduit folosirea lor în formă manuscrisă în scop moralizator și de educație populară. Biserica din Tările Române a folosit de câteva ori tiparul pentru condamnarea publică a cărților, dar într-o maniera diferită de practica din spațiul catolic. Aproape toate cărțile tiparite la noi în secolele XVI-XIX și descrise în literatura de specialitate ca fiind lucrări polemice au justificare canonică. Cel mai important caz de condamnare publică a unei cărți în Tările Române este Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc tipărit în 1645. În legatură cu această carte s-a scris mult, circumstanțele care au generat-o sunt binecunoscute, dar din cauza marginalizării oficiale a scrisului religios pâna în 1989, cercetatorii au accentuat cu doar caracterul de operă polemică și aspectele ce țin de originalitatea textului în raport cu literatura existentă în prima jumatate a sec. XVII, fără să se facă aproape deloc trimitere la justificarea și la încadrarea ei canonică.
Am incheiat cu un exemplu de condamnare publică a unor carți mult mai târziu. În anul 1805, la Iași s-a tipărit o foaie volantă care, în BRV, vol. IV, s-a înregistrat greșit: Meletie, episcopul Romanului, Înștiințare despre cărți tipărite în Ardeal". Concluzia mea este că fără cunoașterea istoriei bisericii, cercetatorul cărții românești vechi este doar pe jumatate stiutor. În plus, pentru obținerea imaginii complete și corecte asupra subiectului, este nevoie de unirea eforturilor tuturor categoriilor de specialiști care lucrează cu cartea: istorici, filologi, teologi, bibliotecari, muzeografi și arhiviști. Așa cum s-a întâmplat, de altfel, în aceste zile la Alba Iulia, motiv pentru care organizatorii merită cu prisosință felicitări.