Management şi comunicare

  Este bine ştiut faptul că, în ipostaza de ştiinţă, managementul este abordat (şi cunoscut) mai ales prin prisma proceselor de management si a relaţiilor pe care acestea le generează (numite relaţii de management). Dacă procesele de management se regăsesc în ceea ce, generic numim, funcţii ale managementului – previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare -, relaţiile de management se manifestă ca raporturi între cei care conduc şi cei care execută în ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor managementului.

  Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice.
Comunicarea este elementul dinamizator al proceselor manageriale şi, în acelaşi timp, condiţie a unui climat organizaţional şi motivaţional adecvat realizării obiectivelor.

În ipostaza de emiţători şi receptori de informaţii se află deopotrivă managerii şi executanţii. Alături de aceştia, un proces de comunicare are în compunerea sa mesaje informaţionale şi canale de comunicare. Aşadar:

• emiţătorul – manager sau executant – este persoana care iniţiază comunicaţia;
  
• mesajul – reprezintă forma fizică a informaţiei transmise de emiţător spre receptor, ce poate să se afle în varianta verbală sau nonverbală;                                                                  
• canalul – este calea de transmitere a informaţiei, strâns legată de mesaj;                   
• receptorul – executant sau manager – este persoana sau grupul de persoane beneficiare ale mesajului informaţional
   Varietatea comunicaţiilor este generată de existenţa mai multor criterii de clasificare.
  

Dacă ne referim la canalul de comunicare, putem regăsi comunicaţii formale, precizate riguros prin intermediul unor acte normative, dispoziţii cu caracter intern etc. şi concretizate în informaţii strict necesare derulării proceselor de muncă şi comunicaţii informale, stabilite spontan între posturi şi compartimente şi regăsite în informaţii cu caracter neoficial.
 

Dacă luăm în considerare direcţia de transmitere a mesajului informaţional se pot delimita:

•  comunicaţii verticale descendente, de „sus în jos”, ce apar şi se manifestă între manageri şi subordonaţi şi concretizate în transmiterea de decizii, instrucţiuni, regulamente, sarcini din solicitarea de informaţii referitoare la domeniile conduse                                         
• comunicaţii verticale ascendente, de „jos în sus”, regăsite între subordonaţi şi manageri, prin intermediul cărora aceştia din urmă „intră în posesia” reacţiei, a modului de receptare de către subordonaţi a mesajelor transmise sub forma deciziilor, instrucţiunilor etc. Concomitent, sunt furnizate informaţii cu privire la „starea” domeniilor conduse – realizări, abateri ş.a.m.d.                                                                                                                 
• comunicaţii orizontale, stabilite între posturi şi compartimente amplasate pe acelaşi nivel ierarhic, între care există relaţii organizatorice de cooperare. Se concretizează în informaţii necesare pentru realizarea unor situaţii informaţionale complexe ori îndeplinirea unor obiective comune                                                                                                               
• comunicaţii oblice, regăsite între posturi şi compartimente aflate pe niveluri ierarhice diferite, fără ca între acestea să fie relaţii de autoritate de tip ierarhic. Se concretizează în indicaţii metodologice referitoare la derularea unei acţiuni, îndeplinirea unor obiective etc.

 Un alt criteriu de diferenţiere îl reprezintă conţinutul comunicaţiilor; pot fi delimitate:

• comunicaţii generale, ce vizează firma în ansamblul său (mediul intern şi extern)      
• comunicaţii motivaţionale, stabilite între manageri şi subordonaţi în legătură cu aspectele motivaţionale ale derulării proceselor de muncă                                                     
• comunicaţii operatorii, ce permit exercitarea sarcinilor şi îndeplinirea obiectivelor cu ajutorul unor explicaţii, instrucţiuni etc. transmise de

 Dacă avem în vedere maniera de transmitere, comunicaţiile pot fi:

• verbale, ce pun în valoare capacitatea managerilor de a se exprima şi de a asculta            
• non-verbale, aflate în peste 70% din mesajele ce se transmit şi se primesc într-o conversaţie şi care permit perceperea şi reprezentarea realităţii vizual, auditiv, kinestetic şi olfactiv.
   

În funcţionarea sistemului comunicaţional din interiorul unei firme pot apare numeroase deficienţe (bariere), ce îşi au originea în caracteristicile psihologice ale emiţătorului şi receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile managerilor şi subordonaţilor ori în caracteristicile situaţiilor concrete de derulare a comunicării. Manifestarea acestora generează filtraj, distorsiune, supraîncărcarea canalelor de comunicare .

 Semnalăm, ca mai importante:

• bariera de limbaj, de exprimare (folosirea necorespunzătoare a unor elemente ale procesului de comunicare, incapacitatea emiţătorului de a-şi stăpâni emoţiile, sensul diferit al aceloraşi cuvinte pentru anumite persoane etc.)                                                                        
• bariere de recepţie (ignorarea informaţiilor ce sunt în dezacord cu ceea ce cunoaştem, recepţionarea diferită a mesajului informaţional de către persoane diferite, evaluarea subiectivă de către receptori a sursei obiective, respectiv a emiţătorului ş.a.m.d.)
  
• bariere contextuale (perceperea diferită a mesajelor în funcţie de presiunile exercitate de mediu asupra receptorului – zgomot, climat organizaţional ş.a.)                                               
• bariere mixte

 Ca o prelungire a manifestării acestor deficienţe comunicaţionale semnalăm, la nivelul funcţiei de coordonare, preponderenţa coordonării de tip bilateral în condiţiile unor stiluri manageriale predominant autoritare, întâlnite în toate „etapele” structurii organizatorice.

Ca tendinţe, în primul rând, considerăm necesară proliferarea coordonării multilaterale pe fondul proliferării stilurilor participative de management care facilitează accesul personalului managerial şi de execuţie la stabilirea şi realizarea obiectivelor şi, în general, la derularea proceselor decizionale.